Dacă am privi viața într-o notă total pesimistă, am zice că omul este condamnat la suferință. Ceea ce e adevărat, în parte. Nimeni nu scapă. Nimeni nu ar putea fi fericit dacă nu ar fi simțit ce înseamnă durerea, pentru că nu ar ști să identifice fericirea. Totul ar fi monoton și gri dacă am avea niște vieți lipsite de întâmplări neplăcute, dureroase, greu de îndurat; nu am putea ajunge niciodată la reversul medaliei, la starea de bine, nu am cunoaște partea frumoasă a vieții și nici bucuria de a trăi, fără să ne fi dorit vreodată, chiar pentru o secundă, să murim puțin.
La fel de adevărat este că există oameni, în lumea aceasta deja prea tristă, ale căror bucurii sunt mici și prea rare sau chiar inexistente. Mă întreb dacă și ei se încurajează spunându-și că putea fi și mai rău…este vreodată atât de rău încât să nu poată exista nimic care să depășească răul acela? Unii ar zice că da, alții, mai optimiști, ar zice că nu…un adevăr, în cazul ăsta, mă tem că nu există, pentru că fiecare om resimte altfel suferința.
,,Omul în căutarea sensului vieții” este una dintre cărțile care m-au lăsat fără cuvinte. Până la urmă, mi le-am găsit și am început să scriu. Cert este că am fost marcată de lucrarea lui Viktor E. Frankl, atât din cauza ororilor descrise de el și greu de imaginat altfel, despre experiența Holocaustului, cât și datorită teoriei lui, cumva revelatoare, a felului în care omul poate găsi un sens, inclusiv în cea mai profundă suferință, un sens care îl ajută să supraviețuiască și, mai important, care îl face să își dorească să supraviețuiască.
Viktor E. Frankl este unul dintre supraviețuitorii Holocaustului, după o experiență traumatizantă în lagărele morții. Preocupat de domeniul psihologiei și al psihoterapiei, Frankl a găsit, într-un fel sau altul, puterea de a împărtăși lumii, ulterior, cunoștințele sale, care au fost îmbogățite, paradoxal sau nu, tocmai de această experiență a proximității morții.
Cartea lui, în ediția din 2009, este formată din două părți: una în care își povestește, pe scurt, dureroasa trăire în lagăr și cea de-a doua, în care vorbește despre logoterapie și despre cum, pornind de la experiența lui personală, a descoperit un nou mod de a ,,trata” oamenii, făcându-i să își păstreze speranța de a trăi.
Singura cale de supraviețuire în fața ororilor pe care le-a îndurat în lagăr, fie manifestate asupra lui însuși, fie dintre cele pe care le vedea asupra celor aflați în aceeași situație ca el, a fost faptul că a conștientizat, în permanență, necesitatea de a-și găsi un scop pentru care să rămână în viață. Pare firesc și simplu la o primă vedere, însă, în situații de o cruzime grotescă, în care moartea plutește în aer în fiecare secundă, în care te gândești constant că tu vei fi următorul, în care îi vezi pe cei de lângă tine îmbolnăvindu-se și murind în chinuri, fără să ai nici cea mai mică idee dacă și când se vor termina toate barbariile, să găsești un sens al vieții pare imposibil.
Experiența deținuților din lagăr este cea a unei lumi paralele față de cea pe care o cunoșteau; cu siguranță că niciunul dintre ei nu și-ar fi putut imagina vreodată că va trece prin așa ceva, puterea lor, fizică, psihică și sufletească a fost pusă la încercare mai mult decât s-ar fi așteptat vreodată, iar unora dintre ei, ,,provocarea” le-a adus sfârșitul. Și atunci, cum se mai poate numi această experiență ,,viață”?! Și ce sens ar putea ei să găsească în toate acestea?! De ce ar mai vrea să trăiască, știind că se vor întoarce în lumea dinainte total schimbați, că nimic nu va mai fi la fel și poate chiar nu vor reuși să se readapteze acelei vieți ,,normale”?!
Frankl reușește să vadă altfel lucrurile și, mai mult, reușește să îi ,,convertească” și pe câțiva dintre tovarășii lui de suferință. Primul și cel mai important lucru care îl ține în viață pe scriitor este iubirea.
Un gând m-a străpuns: pentru prima dată în viață am înțeles adevărul, așa cum l-au așezat în ode atâția poeți, declarat ca ultimă înțelepciune de atât de mulți gânditori. Adevărul este că dragostea este ultimul și cel mai înalt țel la care omul poate să aspire. Atunci am înțeles sensul celei mai mari taine pe care poezia, gândirea și credința umană trebuie să ne-o împărtășească: izbăvirea omului este prin dragoste și în dragoste. Am înțeles că omul căruia nu i-a mai rămas nimic în lumea aceasta poate totuși să cunoască fericirea, chiar și dacă numai pentru o clipă, contemplând persoana iubită. (…) Pentru prima oară în viață am putut pricepe înțelesul cuvintelor ,,îngerii se pierd în contemplarea perpetuă a slavei nemărginite”.
Cuvintele lui Frankl îmi încălzesc inima, pentru că exprimă o concluzie cu care sunt în asentiment. Sigur, vorbele lui pot părea doar romantice și demne de un roman, dar cartea lui nu este un roman, iar cuvintele lui nu sunt goale de înțeles; sunt frumos aranjate în fraze, grație talentului scriitorului, dar adevărul pe care îl cuprind nu poate fi supus îndoielii. De mai multe ori, pe parscursul cărții, Frankl vorbește despre faptul că gândul la soția sa a fost singurul care i-a ținut de cald când mergea aproape desculț prin zăpadă, în gerul năprasnic al iernii, muncind de dimineața până seara, sub privirile necruțătoare ale gardienilor.
Al doilea aspect care a contribuit la supraviețuirea lui și la sănătatea lui mentală ulterioară (atât cât ne putem noi da seama) a fost dragostea față de munca lui. În tot timpul în care a fost închis, și-a urmărit propriile stări, dar și pe cele ale celorlalți, meditând asupra naturii umane în diverse cirumstanțe și corelând totul cu cercetările lui de până atunci.
Astfel, Frankl vorbește despre importanța atitudinii pe care omul o are în fața vieții, în anumite situații date și pe care nu le poate schimba. El consideră că aceasta este esențială în ceea ce privește deznodământul unei probleme, pentru că omul însuși poate trece cu mai multă sau mai puțină ușurință peste ea, în funcție de atitudinea pe care o adoptă. Sigur că e greu să ne imaginăm o atitudine plină de curaj și de optimism în cazul deținuților de la Auschwitz, dar acestea au existat – într-adevăr, în moduri subtile. Acest lucru înseamnă că o anumită atitudine este intrinsecă omului și ea iese la suprafață în momente critice, când omul nu mai are nimic de pierut și când tot ce mai poate face este să se comporte natural. Iată ce notează Viktor E. Frankl:
Noi, cei care am trăit în lagărele de concetrare, ne amintim de aceia care treceau din baracă în baracă, mângâindu-i pe ceilalți, dăruindu-le ultima lor îmbucătură de pâine. Vor fi fost puțini la număr, dar ei ne dau îndeajuns de multe dovezi că omului i se poate lua totul, mai puțin un lucru: ultima dintre libertățile umane – respectiv aceea de a-și alege propria atitudine într-un anumit set de împrejurări date, de a-și alege propriul mod de a fi.
După cum relatează însuși scriitorul, acesta a făcut chiar psihoterapie pentru unii dintre deținuți. S-a implicat foarte tare în prevenția suicidului, cu toate că, în lagăr, era interzisă împiedicarea cuiva de la a se sinucide, odată ce actul era început. Tocmai de aceea, spune Frankl, era foarte important ca suicidul să fie prevenit. Astfel, ,,tactica” lui era aceea de a-i face pe oameni să înțeleagă că viețile lor contează, că fiecare dintre ei avea pentru ce să trăiască și că efortul făcut în lagăr pentru supraviețuire merită, deoarece afară chiar aveau niște vieți la care să se întoarcă. Este clar că era nevoie ca acestor oameni să li se amintească de aceste lucruri și să fie făcuți să înțeleagă că există viață după lagăr, pentru că, altfel, suicidul devenea singura soluțe de a pune capăt suferințelor de orice tip.
De multe ori, atunci când își înțelegeau scopul propriilor vieți, oamenii reveneau asupra dorinței de suicid și își mai dădeau o șansă (Frankl dă exemplul unui bărbat pe care fiica sa îl aștepa să se întoarcă și a unui alt bărbat, om de știință, care avea de finalizat o serie de cărți).
Această unicitate și singularitate care îl caracterizează pe fiecare om în parte și care dă sens existenței sale are de-a face la fel de mult cu munca creatoare, pe cât are de-a face cu dragostea. Tocmai faptul că avem de-a face cu imposibilitatea de a înlocui o anumită persoană permite ca responsabilitatea omului pentru propria-i existență și continuitatea acesteia să apară în toată măreția sa. Un om care devine conștient față de responsabilitatea pe care o are față de o ființă umană care îl așteaptă cu iubire sau față de o treabă neterminată nu va fi niciodată în stare să-și irosească viața. Cunoscând ,,de ce”-ul propriei sale existențe, el va fi în stare să suporte aproape ,,orice”.
În cea de-a doua parte a cărții, la fel de importantă și edificatoare ca și prima, Frankl vorbește exact despre acest controversat sens al vieții. Cu toții ne căutăm sensul, el nu este unul general valabil nici pentru noi toți, nici pentru toată viața același. Cu toate astea, avem o imperioasă nevoie de el, nu putem trăi altfel.
Sensul îl găsim însă în afara noastră. Este ceva spre care aspirăm, pentru care ne lăsăm pe noi puțin deoparte și ne căruia ne dedicăm. Viktor E. Frankl consideră căutarea noastră de sens drept ,,transcenderea de sine a existenței umane”. Nu folosește întâmplător sensul de ,,transcendere”, pentru că tocmai despre asta este vorba. Sensul îl vom găsi dincolo de noi, iar el nu va fi niciodată același. Avem datoria de a ne atribui propriul sens în fiecare moment al vieții – fie că vorbim de un moment de grea suferință, fie că e unul de fericire ce durează doar trei secunde.
Sensul nu este un lucru abstract, nu este un ideal pe care să-l atingem, ci este ceva concret, specific fiecărui om în parte, dar cert este că fără el ne vom simți goi pe dinăuntru și nu vom putea să găsim puterea, motivația de a trece prin toate etapele vieții, or aceasta din urmă este una singura, irepetabilă (până la dovedirea contrariului), iar noi suntem responsabili pentru ce se înâmplă pe parcursul ei.
În ceea ce privește logoterapia, Frankl aduce următoarele lămuriri: ,,Pentru început, logoterapeutul se ocupă de sensul potențial inerent care dormitează în fiecare situație de viață căreia individul trebuie să-i facă față. De aceea, nu voi discuta aici despre sensul vieții omului în general, deși nu contest că există un astfel de sens pe termen lung. (…) Sensul final al vieții nu ni se revelează el oare, dacă este ca acest lucru să se întâmple, doar la capătul ei, în pragul morții? Și oare sensul acesta final al vieții nu depinde el de faptul dacă fiecare sens potențial, al fiecărei situații de viață în parte, a fost sau nu actualizat cel mai bine, în funcție de cunoștințele și credința omului?”
Iată cum lucrarea lui Frankl se transformă chiar într-o profundă meditație filosofică, dincolo de conotațiile terapeutice atribuite la origine, care ne invită să trecem la o analiză a propriei noastre vieți și a propriilor noastre sensuri. Bineînțeles că nu este deloc ușor să găsești sensul în întuneric și nimeni nu poate, în primă instanță, să își accepte durerea ca pe un fapt, fără să o considere nedreaptă și nejustificată. Totuși, cu o anumită tărie de caracter și conștiență de sine, este posibil ca omul să își înțeleagă suferința, tocmai prin atribuirea unui nou sens față de cele de până atunci. Toate acestea, privite atent și gândite îndelung, duc la o înțelegere profundă asupra vieții. Dacă ne folosește? Nu știu, poate. Uneori, a ști și a înțelege nu înseamnă neapărat fericire, dar alteori pot ajuta și pot aduce un oarecare confort psihologic, punând capăt luptei interioare și răzvrătirii împotriva unui destin, poate, nemilos.
Înseamnă aceasta că suferința este indispensabilă pentru a descoperi sensul? În niciun caz. Numai că insist să spun că sensul există în pofida suferinței – ba nu, chiar și în ea, (…) atunci când suferința este inevitabilă. Dacă ea poate fi evitată, lucrul cel mai plin de sens este să îi eliminăm cauza care o provoacă, fiindcă a suferi fără să fie nevoie este un comportament mai degrabă masochist, decât unul eroic. Dacă, pe de altă parte, omul nu poate schimba situația care îi cauzează suferința, el încă mai poate să-și aleagă atitudinea.
andreeastanescu 