,,Aleea Zorilor” – Andrei Crăciun

            O ,,alee a zorilor” îmi inspiră ideea de speranță, de optimism, de drum al dimineții ce duce către puternica lumină a amiezii, când toate vor fi bune și frumoase și nu va mai exista suferință; desigur, aceasta este doar o interpretare personală, inspirată de reușita alăturare a celor două cuvinte frumoase – ,,aleea zorilor”. Unele cuvinte sunt mai frumoase decât altele, unele cuvinte bucură sufletul și  mintea mai mult decât altele, iar asta mi se pare și cea mai frumoasă parte atunci când trăiești printre ele și ești atent la cum sună fiecare și la ce semnificație poate avea. Joaca de-a cuvintele e magică.

             ,,Aleea Zorilor” a lui Andrei Crăciun este, cumva, departe de interpretarea mea; aleea lui este, totuși, o alee a speranței, dar a unei speranțe care nu se materializează. La capătul aleii nu s-a terminat suferința și nici nu s-a transformat lumea într-un loc ideal, ci, pur și simplu, viața și-a continuat cursul firesc, făcând oamenii să plângă și să râdă – poate în egală măsură sau poate…nu.

Este aleea copilăriei, deci ea reprezintă o lume întreagă, o lume a unui copil născut înainte de revoluție, dar care, evident, nu a simțit comunismul atât de acut precum adulții de la vremea respectivă, pentru că el avea propria lui lume, din care făcea parte doar cine voia el să facă parte –  câțiva prieteni buni și câțiva adulți care l-au marcat. Toate acestea sunt, de fapt, definiția copilăriei, pentru aceia care au norocul de a avea una.

            Rememorarea cartierului natal, așa cum iese de sub penelul lui Andrei Crăciun, este emoționantă și nespus de frumoasă. Să privești prin ochi de adult trăirile tale din copilărie și să fii și talentat, așa cum este scriitorul de față, nu poate însemna decât că rezultatul este unul autentic și că ficțiunea se poate împleti cu realitatea atât de lin, încât să fie imperceptibilă.

            Citind cartea, dintr-o răsuflare (așa cum spune și autorul că a scris-o), nu am putut să nu îmi amintesc de propria-mi copilărie, de liniștea pe care mi-o aduceau mâinile bătrâne ale bunicii, de veselia pe care o simțeam la venirea vacanței de vară, când puteam sta afară de dimineața până seara, în curtea plină de verdeață și de flori, când nu știam nimic despre toată durerea umană, așa cum nici băiețelul de pe Aleea Zorilor nu știa; cititnd-o, am resimțit, cu melancolie, o replică a sentimentelor de fericire de altădată, fericirea aceea pură, menită să bucure sufletele părinților, fericirea aceea naivă, fără motiv, pentru simplul fapt că…existam.

            Fiecare dintre noi are, de fapt, o Alee a Zorilor, o alee aflată în afara timpului fizic, una care ne-a protejat și ne-a deschis calea către ceea ce suntem acum. Am zâmbit și am lăcrimat citind cartea, tocmai pentru că exact acestea sunt simbolurile cu care asociez acum copilăria – zâmbet în memoria bucuriei imperturbabile a copilăriei și o lacrimă de dor față de ea, o lacrimă de dor față de ,,acasă” de atunci, un dor mare față de mâinile bunicii.

            Cartea se încheie într-un mod realist, aș spune, când băiețelul părăsește Aleea Zorilor, când, poate, se îndreaptă cu pași repezi și către finalul copilăriei sau, în orice caz, către finalul celei mai frumoase părți. Totuși, după zeci de ani de viață trăită așa cum se trăiește, cu bine și rău, naratorul mărturisește că și-a găsit, în sfârșit, puterea de a se întoarce pe aleea copilăriei; firește că totul e schimbat și că aleea, așa cum și-o amintește el, va rămâne astfel doar acolo, în memorie. Descoperirea aceasta este ușor dureroasă pentru oricine, stomacul se strânge, inima bate mai tare și o lacrimă sigur alunecă de pe undeva, dar, pe de altă parte, este o reconfirmare a faptului că ești în viață, pentru că firescul vieții exact acesta este.

            ,,Aleea Zorilor” este compusă dintr-o singură frază, ceea ce îmi amintește de stilul a doi mari scriitori, Bohumil Hrabal și Jose Saramago, ambii fiind printre preferații mei. Sigur că Andrei Crăciun aduce o notă proprie textului, ceea ce îi face lucrarea unică, iar asemănarea cu scriitorii sus-amintiți este  un elogiu.

Advertisements

One comment

  1. […] Aleea Zorilor, una dintre cele mai recent lansate cărți ale lui (și a cărei recenzie am scris-o aici,  și m-am convins că vreau să citesc tot ce a scris și va mai scrie Andrei Crăciun în viața […]

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: